VEDĀNTA-SŪTRA Metafizica Vedică - Lecția 1

Încep cu motivația unui asemenea tip de curs – cursul Vedānta-sūtra este un curs de metafizică (din limba greacă, meta - după/dincolo și physis - natură). Ce este în sensul ăsta interesant de spus este că acest curs de metafizică vine într-un moment, deși cursul este foarte vechi, vine într-un moment în care cultura europeană este frustrată de cursuri de metafizică. Asta a început odată cu sistemul filosofic al lui Kant, care prin teza sa cu privire la critica rațiunii pure, arată că orice sistem metafizic care se bazează pe rațiunea pură este invalid. Deoarece experiența noastră este imanentă, fiind ancorată în lumea fenomenală, nu avem cum, pe baza speculației filosofice, să ajungem la adevăruri metafizice. Și într-adevăr, acest lucru a făcut ca filosofii, în general, să nu mai fie încurajați să propună cursuri de metafizică sau soluții sau sisteme metafizice. Dar aicea se mai pot aduce și alte puncte de vedere. Deci, aș vrea să încep cu un punct de vedere legat de motivația unui curs de metafizică. Motivația ar fi aceea de a defini scopul vieții. De fapt orice sistem de filosofie ar trebui să vizeze într-un fel sau altul această concepție – care este scopul vieții? Și am să mă refer la câteva doctrine, spre exemplu, doctrina cārvāka. Deși antică, ideile ei sunt mai populare astăzi ca oricând. Ea este de tip saṅkalpa (dorințe lascive), în denumirea sanscrită. Adică, ea nu definește într-un fel un scop al vieții, ci merge pe ideea că lumea trebuie acceptată ca o sursă de bucurie și dacă există vreun scop acesta este satisfacerea simțurilor corpului. Însă nu există vreun scop în sine. Această satisfacere a simțurilor se obține într-un fel sau altul, inerent, nu trebuie în sensul acesta să parcurgi un sistem filosofic pentru a te bucura de simțuri. Spre deosebire, să zicem, de această doctrină saṅkalpa există doctrinele numite vikalpa (respingere). Doctrinele vikalpa văd lumea ca o sursă de suferință și prin urmare scopul este de a te detașa de lume, de a respinge lumea și această respingere se face în frustrare. Aceste persoane realizează suferința existenței în această lume și ca urmare a frustrării resping lumea. Asta se cheamă vikalpa. De exemplu budismul este o doctrină de tip vikalpa. În budism, și aicea nu poți să spui că există un scop al vieții, totul este în ultimă instanță gol, vid, este acel nimic pătrunzător care este absolutul și lumea aceasta este doar prilejul suferinței umane și oamenii trebuie să se detașeze de ea. Cele două, saṅkalpa și vikalpa, adică acceptarea și respingerea sunt doar dualități materiale ale minții, care îl tulbură inevitabil pe acela care nu știe nimic despre natura spirituală aflată dincolo de universul material. Acuma, în alte sisteme de filosofie veți întâlni diferite tipuri de doctrine legate de scopul vieții. Eu nu am să fac aici istoria filosofiei și nu am să mă refer în mod comparativ la alte sisteme de filosofie. Las în sarcina d-voastră ca să faceți acest lucru, las la latitudinea fiecăruia să judece prin propria sa minte diferitele sisteme. Scopul pe care mi l-am declarat este să discut despre metafizica vedică.  

În sistemul vedic, scopul vieții este legat de o anumită ontologie (din limba greacă, on/ontos – ființă, și logos – studiu). Ontologia este parte fundamentală în orice sistem de metafizică. În această filosofie vedică se definește existența unui suflet individual, non-material. În sistemul vedic, din punct de vedere ontologic, se afirmă acest concept cu privire la existența sufletului – conceptul acesta de suflet, îi putem spune suflet spiritual. Prin însăși natura cuvântului suflet, în limba română, am înțelege așa ceva, dar hai să spunem că sufletul acesta spiritual este un atribut care definește natura lui non-materială, spiritual înseamnă non-material sau imaterial, nematerial. Ce înseamnă acest lucru? Că nu este reductibil la ceva material. Deci sufletul nu este rezultatul interacțiunilor materiale sau nu este definit în termenii constituenților elementari materiali, așa cum îi cunoaștem noi din experiența fizică, atomi, molecule sau știu eu ce ingrediente ale energiei materiale. Nu acestea determină ce este spiritual, ci este un alt tip de existență. De aceea, ontologia este cea care vine aici și  lămurește sufletul spiritual la nivelul individului, de aceea îi spunem individual. Acest suflet individual este de fapt fiecare individ sau identitatea individului este definită de această existență și care are caracteristicile eternității, deci sufletul este etern. Conceptul de etern, în metafizică, se referă la ceea ce este dincolo de timp. Etern nu înseamnă că trăiește sau există în mod indefinit de lung în timp ci etern înseamnă că natura sa fundamentală este de a fi dincolo  de timp. În sensul ăsta, poate cuvântul etern este folosit de alte sisteme filosofice în alte sensuri. Aicea noi ne referim la acest sens, că este dincolo de influența timpului. Sistemul vedic, prin natura sa, se deosebește de orice alt sistem de filosofie pe care îl puteți întâlni sau studia prin faptul că ontologia lui este total diferită. Deci, în primul rând afirmă această existență, se bazează pe acest concept al existenței sufletului spiritual, individual, non-material și etern. Și starea existenței de fapt, în fiecare moment, este aceea a interacțiunii cu un corp material. Deci sufletul interacționează cu un corp material de unde rezultă o anumită stare condiționată de corp, de corpul material. Deci ontologia vedică este foarte clară din start: toate sistemele de filosofie vedică acceptă această concepție. Sunt mai multe sisteme de filosofie vedică, o sa le discutăm astăzi pe câteva din ele, dar toate pornesc de la această premisă, a existenței unui suflet spiritual. Vedeți, aicea prin caracteristicile sale sufletul implică existența unui domeniu spiritual, implică existența acestui domeniu non-material, implică eternitatea, deci automat spiritualul este etern adică domeniul spiritual este dincolo de timp iar sufletul acesta e capabil să interacționeze cu un corp material, adică interacționează cu ceea ce se numește mai tehnic energia materială; deci sufletul spiritual, format din energie spirituală, interacționează cu un corp material, format din energie materială. 

Eh, această interacțiune conduce la existența a ceea ce se cheamă jīva-ātma (ātma înseamnă suflet, iar jīva-ātma înseamnă încorporat) adică un suflet care se află în interacțiune cu energia materială. Acest jīva-ātma are o stare condiționată pentru că corpul material funcționează conform calităților materiale, spunem modurilor de manifestare ale energiei materiale și care sunt dincolo de capacitatea sa de control. Deci, aceste calități, moduri ale energiei materiale sunt dincolo de controlul său, controlul sufletului. Și aceste calități materiale sau moduri influențează corpul. De aceea, sufletul care este responsabil pentru starea de conștiință, acest suflet percepe starea condiționată, adică el percepe faptul că interacțiunea cu corpul îi aduce o condiționare. Imaginați-vă un exemplu foarte bun care se dă, foarte bun pentru a înțelege: imaginați-vă că sufletul este un șofer și corpul este un automobil. Eh, acuma șoferul, el simte condiționarea automobilului în sensul că în funcție de calitățile, caracteristicile automobilului șoferul simte acest lucru. Deci dorințele sale de a conduce acel automobil sunt condiționate de starea automobilului, de performanțele automobilului, de întregul sistem material în care e organizat automobilul. Degeaba ai dori să zbori cu automobilul – n-ai să poți – sau să mergi cu o viteză mai mare pentru că automobilul nu are acea caracteristică. Mai mult decât atâta, vei simți defectele pe care le suferă automobilul, accidentele pe care le poate suferi automobilul, derapează de pe șosea și așa mai departe. Toate aceste lucruri sunt dincolo de controlul șoferului. Șoferul, el nu poate controla aceste lucruri, starea automobilului, degeaba, dacă ai un automobil dotat cu o anumită performanță tehnică, degeaba vrei să depășești acea performanță că n-ai să poți - un automobil slab, n-ai să poți merge cu o viteză prea mare pentru că nu ai puterea necesară, n-ai de unde, degeaba ai dorința respectivă. Deci, în mod similar, sufletul, o dată ajuns în interacțiune cu corpul material, simte toate aceste condiționări și evident simte faptul că nu e liber, pentru că el, în natura sa fundamentală, spiritual pură, are conștiința libertății și de aceea oamenii și astăzi vorbesc despre libertate. De ce vorbesc oamenii despre libertate?  Pentru că acest concept există undeva, în conștiința noastră, există undeva inerent în natura noastră fundamentală, altfel de ce am vorbi de libertate? Ce sens ar avea cuvântul libertate, decât acela de a conștientiza o stare contrară acelei libertăți. Oamenii vorbesc de liberate atunci când conștientizează starea contrară libertății, adică conștientizează că sunt condiționați. Această condiționare este evident impusă de natura energiei materiale, care nu e comandată însă de entitatea vie, de suflet, e comandată de alte principii superioare lui, o să vedem, mai târziu, care. Dar, în esență, această stare condiționată este fundamental de a fi concepută, conștientizată premergător angajării într-un sistem metafizic. Deci, spre deosebire de alte tipuri de filosofii - cum am dat de exemplu cārvāka; în budism nu există suflet, iar în cārvāka se folosește termenul de suflet, dar suflet înseamnă material, practic tot corpul e un suflet, e mai mult un aforism – sigurul, sistemul vedic pe care îl întâlniți astăzi în filosofie, postulează sau enunță acest concept în mod foarte clar și distinct de natura materială. Vedeți că ideea asta de suflet nu se regăsește ca și existență în nici un alt sistem filosofic. Filosofia creștină, de exemplu, deși pune accent pe credința în Dumnezeu, nu are conceptul de suflet spiritual independent, nu are conceptul de existență spirituală distinctă de cea materială, într-o lume spirituală și dacă vorbesc de un suflet, îl văd tot timpul în interacțiune cu un corp, un suflet întrupat; însăși ideea centrală în creștinism este învierea, învierea cui? Învierea unui corp. Deci nu conceptualizează existența unui suflet spiritual distinct de corp, adică într-un domeniu pur spiritual, în afara celui material. Budismul nu se referă la suflet și toate celelalte sisteme de filosofie nu ajung să vorbească suficient de detaliat despre existența unui suflet spiritual, pentru că nu au cum să dea detalii sau nu au cum să definească ce înseamnă de fapt spiritual. Spiritual e ceva metafizic adică este ceva care este dincolo de lumea experienței noastre materiale. În sensul ăsta sistemul vedic este un sistem metafizic. O să vedem cum îl reconciliem, acest sistem metafizic, în conceptul actual al criticii rațiunii pure și o să vedem în ce măsură acest sistem metafizic poate fi accesat sau are șanse de a mai fi actual astăzi. Este unul din cele mai vechi sisteme filosofice și noi considerăm, un grup de oameni de pe această planetă mai considerăm că acest sistem (sistem la care m-am aliniat și eu) este încă valid și merită toată atenția. 

Acuma, care e scopul vieții aicea, în sistemul vedic? Spuneam că această întrebare a scopului vieții este fundamentală pentru că orice om intelectual – adică acela care își formează un model asupra lumii – ar trebui să-și pună întrebarea asta: care e de fapt scopul întregii existențe? Ce motivează de fapt acțiunile mele? Am văzut că în filosofia cārvāka nu există de fapt o motivație reală. Oamenii caută satisfacția senzorială. Am dat exemplu de filosofie cārvāka, de fapt aceasta e foarte veche, e o filosofie, hai să spunem așa, un fel de hedonism antic. Astăzi trăim și noi într-o civilizație hedonistă pentru că oamenii sunt educați în școală ca să se lupte pentru o poziție cât mai bună în viață, în sensul ăsta cuvântul „bun” e folosit la ceea ce asigură o capacitate mai mare de satisfacere senzorială. Ăsta e de fapt scopul. De ce se chinuie oamenii, de ce se zdrobesc în diferite activități, tocmai ca să trăiască mai bine. Ce înseamnă să trăiască mai bine? Înseamnă să mănânce mai bine, să doarmă mai confortabil, să aibă cât mai multe resurse în această direcție spre confortul simțurilor corpului, să întemeieze o familie care să-i adore, să se simtă protejați în acea familie, să aibă o poziție socială care le satisface egoul personal și așa mai departe. Acestea sunt scopurile care le au oamenii. De aceea fiecare vrea să ajungă celebru, fiecare în domeniul în care el poate să lupte: unul care are o minte mai ascuțită dorește să-și folosească această minte pentru a ajunge celebru într-un domeniu mai intelectual, alții care au un corp mai frumos doresc să ajungă celebri într-un domeniu în care corpul îi avantajează, dar motivația lor e aceeași la fiecare, și la cel care devine fotomodel sau devine stea de film sau cel care câștigă premiul Nobel în fizică sau în biologie, el e tot motivat de aceeași dorință de a trăi mai bine, de a fi mai satisfăcut în simțurile sale în această existență. Acesta este scopul. Dar ăsta nu este scopul unei filosofii. De aia am spus că un sistem filosofic... în accepțiunea clasică a termenului, nu are  sens să formezi un sistem de filosofie cu un asemenea sens al vieții, e ridicol pentru că acest lucru îl face fiecare, fără să aibă nici măcar o filosofie, și câinele pe care îl cumperi ca să-ți umple casa are același scop ca și tine; și câinele dorește să trăiască mai bine, să se bucure mai bine de viață, să mănânce mai bine, să stea la căldură... e același scop. Atunci la ce bun să faci o filosofie dacă și câinele, în mod natural și firesc, dând frâu liber simțurilor și căutând să își satisfacă simțurile, obține aceleași lucruri. 

O filosofie serioasă trebuie să aibă o ontologie serioasă. Și atunci, în sensul ăsta, identificăm în sistemul vedic un cu totul alt scop. Sistemul vedic ca filosofie, odată punând bazele logice ale existenței sufletului individual, afirmă că scopul vieții este eliberarea de condiționarea materială, ăsta e scopul vieții în sistemul vedic. Dintr-o dată apare o idee foarte clară: eliberarea de condiționarea materială, condiționarea existenței materiale. Și evident această eliberare presupune reintegrarea sau stabilirea de fapt a poziției sale fundamental spirituale. Această eliberare vizează o existență spirituală. Nu se pune problema eliberării în aceeași stare în care ești acum. De aceea, din acest punct de vedere, sistemul este cu adevărat metafizic. De eliberare, vorbesc de exemplu și filosofiile teiste. Sunt două tipuri de filosofii în esență: există filosofii ateiste, în esența lor și filosofii teiste. Ontologia acestor filosofii teiste mai vine cu un alt element, si anume divinitatea. Divinitatea apare în schemă. În filosofiile ateiste nu există divinitate, dar filosofiile ateiste sunt în esența lor limitate în ceea ce privește existența. Budismul este o filosofie ateistă dar, nepostulând existența sufletului apare foarte ambiguu care este stare finală, după toată strădania de a te separa (vikalpa) de energia materială. E foarte ambiguu definit acest lucru, ei spun nirvāṇa; această nirvāṇa este o stare care se poate conștientiza? Cine s-o conștientizeze dacă nu este suflet? Acuma nu discut despre budism, budismul este cea mai contradictorie filosofie existentă, foarte contradictorie pentru cineva care o urmărește sistematic. Și de fapt budismul nu și-a propus niciodată un scop în afară de acela de a atrage atenția asupra unor practici religioase violente de a ucide animale și de a stopa aceste practici abuzive care se făceau într-o anumită perioadă – acesta a fost scopul declarat al budismului, așa cum e descris chiar în literatura vedică. Dar să luăm sistemele ateiste de tip occidental: ele nu au un scop. Pentru că din moment ce nu definesc eternitatea, nu există nici un scop. Relativismul timpului nu poate să ducă de fapt  la vreo motivație în acțiune. Deci toate filosofiile care nu definesc eternitatea, la o durată de viață practic de câțiva zeci de ani pe care un om poate să spere să o aibă, nu poți să vorbești de un sistem filosofic. La ce bun tot sistemul filosofic, la ce bun toată teoria, cu ce te ajută toată teoria, care este aportul ei practic în viața omului – nici unul, din moment ce perspectiva este atât de limitată. Nu e cu nimic mai bun decât sistemul cārvāka, care de la bun început își spune că lumea asta trebuie acceptată pentru bucurie și, într-adevăr, dacă e așa, se bucură cine poate, în măsura în care poate și așa mai departe. Nu mai are rost sistemul filosofic. Sistemul filosofic este acela care te ajută să îți rezolvi o anxietate ontologică, și această anxietate ontologică este cea care este conștientizată în sistemul vedic. Filosofiile materialiste, ele toate propagă ideea evoluționismului, dar ideea evoluționismului, dacă o urmărești în mod sistematic, poți s-o accepți, dar atunci nu mai este necesară stabilirea niciunui fel de norme. Un sistem ateist n-are sens să fie îmbogățit printr-un sistem de etică. La ce bună etica, și așa nu toți se pot bucura, resursele materiale sunt și vor fi întotdeauna limitate: eu vreau să mă bucur de poșeta ta, tu vrei să te bucuri de poșeta ta, și asta nu se poate, ori unul ori altul. Asta e motivația. Oamenii sunt în sensul ăsta frustrați de la început. Sistemul nu rezolvă problema. Filosofia materialist-ateistă nu rezolvă problema, ea vine cu niște legi împrumutate dintr-o morală teistă; sistemul nostru judiciar de exemplu, de organizare socială împrumută niște norme ale unei morale teiste dar le aplică într-un sistem de junglă... Filosofiile de tip umanist și filosofiile de gen Sartre și cu filosofii de genul acesta, care în ultimă instanță nu rezolvă nimic, nu dau omului nici un fel de perspectivă și de soluție. Și la un moment dat te poți întreba dacă perspectiva este de a trăi câțiva zeci de ani în această existență după care s-a încheiat în totalitate totul, atuncea în ultimă instanță nu mai are rost să faci nimic, deci nici într-un caz filosofie. Da, poți să abordezi metode practice, aia e altceva. Atunci facem cursuri de metode practice de a trăi cât mai bine. Și într-adevăr, sistemele acestea sociale propun asemenea cursuri, dar acelea nu sunt sisteme filosofice, aia nu e o filosofie. Sunt eventual strategii individuale pe care le poate unul folosi în pofida altuia. Însăși tot sistemul acesta, strategia societății moderne nu se adresează tuturor pentru că sistemul are un loser (perdant) și un winner (câștigător). Deci din start, dacă există un loser și un winner, deci unul care pierde și unul care câștigă, aia nu-i o soluție pentru toți pentru că toți asistă la un curs, dar la sfârșit știu că unii din noi vor pierde și alții vor câștiga. Păi aia nu-i o filosofie, e doar ipocrizie. O filosofie trebuie să dea o soluție pentru toți, în sensul ca toți să poată câștiga. Asta nu-i o filosofie, asta poți să spui că noi educăm aicea în lupta pentru existență și, într-adevăr, unii norocoși se vor bucura mai mult decât ceilalți, dar în final toți vor muri; și ăla care s-a bucurat, și ăla care nu s-a bucurat, după câțiva zeci de ani, mai mulți sau mai puțini, vor muri cu toții, și ăla flămând și ăla sătul. Atunci ce filosofie e asta? Asta nu-i o filosofie. În sensul ăsta, am selectat dintre toate filosofiile ca propunere serioasă filosofia vedică pentru că ea oferă o perspectivă, ea vine cu o perspectivă a unei existențe care este eternă și într-adevăr se motivează un angajament într-un sistem de măsuri, de acțiuni care să ducă la obținerea scopului vieții, adică să ducă la eliberare. Și într-adevăr, toate școlile de filosofie vedică acceptă unanim această idee și anume că sufletul individual are scopul de a se lupta pentru eliberare, conștientizând starea lui condiționată. În sensul vieții, ontologia vedică descrie încă două noțiuni. Am văzut, prima noțiune este sufletul spiritual, a doua noțiune este energia materială și mai vine cu o a treia concepție, și anume concepția de Divinitate sau Sufletul Suprem, cu unele modificări sau cu unele diferențe. Și anume diferența este în a lămuri această coexistență între sufletul spiritual individual și Sufletul Spiritual Suprem. În această direcție vorbim despre mai multe școli de filosofie. Toate aceste școli au ca și punct de plecare Vedānta. Vedānta se formează din cuvintele veda și anta, veda înseamnă cunoaștere iar anta concluzie, concluzia sistemului vedic. Vedānta este cea care descrie sau face un rezumat, o concluzie asupra Upanișadelor. Upanișadele sunt texte care sunt studiate în general de persoanele interesate serios în acest sistem de eliberare. Ca o paranteză, literatura vedică este vastă și se adresează diferitelor tipuri de persoane la diferite niveluri de realizare. Upanișadele sunt cele mai filosofice dintre scrierile vedice și se adresează persoanele serios angajate într-un proces de eliberare, în sensul că Upanișadele au ca și scop realizarea Adevărului Absolut, care se numește Brahman. Odată cu realizarea Adevărului Absolut se și obține eliberarea, realizarea Brahman. Deci scopul Upanișadelor este realizarea Brahman. Cuvântul brahma (Brahman) înseamnă spiritual. Deci, conceptul Brahman este acela de Adevăr Absolut ca fiind întregul complet spiritual. Odată cunoscut Brahman, nu mai rămâne nimic altceva de cunoscut. 

Sunt mai multe școli Vedānta, sau mai bine zis sunt două școli principale și anume există o școală impersonalistă și o școală personalistă. Școala impersonalistă afirmă că Brahman este sufletul unic, Suprem și practic nu există decât un singur suflet impersonal, Absolut. Deci în școala impersonalistă ontologia postulează un singur suflet impersonal Suprem. Școala personalistă interpretează Vedānta într-o altă formă, adică ea vine și afirmă că există diferențe calitative în Brahman. Asta este școala personalistă. Există trei tipuri de Brahman: 

• Parabrahman: care este personal, spiritual și care este identificat cu Persoana Supremă, Sufletul Suprem, sau Dumnezeu.
• sufletul individual, care este tot personal și spiritual și este parte integrantă din energia spirituală a lui Parabrahman.
• energia materială, impersonală, care este tot parte a energiei brahman, dar care nu manifestă calități spirituale. Ea condiționează sufletul individual prin corpul material, care este supus legilor universului material.

Toate aceste părți sunt Brahman, însă în cadrul Brahman există diferențe, adică apar aceste relații între diferite calități și care se numesc bheda (diferențe). Filosofia impersonalistă este pur monistă, în sensul că nu există decât un singur concept și anume Brahman lipsit de calități și varietăți, este o singură existență absolută, impersonală, fără nici un fel de calități. Școala personalistă afirmă exact contrariul: Brahman este plin de calități, aceste diferențe calitative în Brahman se datorează faptului că Brahman inerent este plin de calități sau cu alte cuvinte posedă o infinitate de calități, dar care nu îi afectează natura sa de unitate deoarece este spiritual. Deci Brahman este într-adevăr unitatea absolută, dar nu este impersonal, lipsit de calități ci este din contră sursa unor infinite calități, care calități se cheamă energii. Asta e de fapt caracteristica naturii spirituale, de a fi o sursă nelimitată de forme și calități. 

Azi mi-am propus să intrăm puțin în detalii și să vedem diferența între școli și să vedem în ce măsură putem să aderăm la una sau la alta  dintre aceste școli. La început însă aș vrea să discut un pic despre abordarea sistemului metafizic. Am spus că în critica sa, Kant s-a referit la sistemele metafizice. Și au existat in istoria filosofiei europene câteva sisteme metafizice remarcabile – unul din ele, cel mai vechi în Europa, s-a datorat școlii lui Aristotel și a fost dezvoltat ca sistem metafizic de școala scolastică. O altă școală a fost școala raționalistă, care a propus și ea câteva sisteme metafizice remarcabile. Îi amintim aicea, este vorba de secolul al XVII-lea, pe Descartes și pe Leibnitz ca și exponenți principali ai unor sisteme metafizice raționaliste. Kant însă, în lucrările sale, vine și critică aceste sisteme și își câștigă notorietatea în lumea filosofilor tocmai prin argumentele sale convingătoare privind imposibilitatea sau incapacitatea de a construi un sistem metafizic bazat pe rațiunea pură. Un sistem filosofic trebuie să rezolve această problemă care este fundamentală în orice fel de filosofie și anume problema de a împăca necesitatea unității cauzale cu diversitatea experienței noastre senzoriale, adică în filosofie această problemă este descrisă ca problema unitate versus diversitate. Pe de o parte orice sistem filosofic se confruntă cu această problemă grea. Pe de o parte, ontologic, sistemul metafizic are nevoie de a conceptualiza un Adevăr Absolut. Evident, Adevărul Absolut trebuie să fie unul singur. Nu pot exista mai multe adevăruri absolute. Tocmai conceptul de absolut presupune o unitate inerentă. Deci Adevărul Absolut trebuie să existe și să posede o unitate inerentă. Aceasta este o cerință pe care rațiunea noastră o are în ceea ce privește folosința sau utilitatea unui sistem metafizic. Dacă nu conceptualizăm o unitate inerentă a unui Adevăr Absolut atunci intrăm pe un tărâm al relativizărilor și pe acest tărâm al relativizărilor nu ajungem nicăieri. Au mai fost cazuri în filosofie, care n-au dus la nimic, în care diverși indivizi au afirmat relativitatea adevărului și au spus: „Domnule, poate pentru dumneata e adevărat un lucru, pentru mine e adevărat alt lucru, dumneata crezi ce crezi, eu cred ce cred și fiecare avem sistemul nostru de valori, avem sistemul nostru de adevăruri, eu cu adevărul meu, dumneata cu adevărul dumitale”. Asta se întâmpla încă cu mii de ani în urmă. S-a dovedit și este un simplu exercițiu de logică să constatăm că un asemenea sistem relativist de valori nu duce nicăieri pentru că în primul rând nu duce la nici un fel de necesitate sau utilitate a comunicării. Dacă tu ești exponentul într-un asemenea sistem relativ de valori, nu mai are sens să mai comunici nimănui din valorile tale pentru că cui îi pasă de ele din moment ce fiecare are sistemul propriu de valori. Atunci de ce mai adunăm aicea niște oameni și ne pierdem timpul prețios, mai bine să se ducă în timpul ăsta să facă altceva mai util pentru ei decât să povestim despre un sistem relativ de valori. Însuși Socrate, care era și el un exponent al ideii existenței unui singur adevăr absolut – și în sensul acesta filosofia sa se aliniază cu această concepție – întâlnea confrați de-ai lui care îl provocau și veneau cu afirmații de genul că adevărul meu e al meu, al dumitale e al dumitale și așa mai departe. Și Socrate le răspundea: înseamnă că, prin virtutea a ceea ce spui, prin faptul că eu enunț un lucru, acest lucru este adevărat, prin însuși faptul că l-am enunțat. Da ziceau ei, fiecare are adevărul lui. Păi atunci eu enunț că dumneata ești un prost și ce spui dumneata este eronat și prin urmare, conform cu sistemul meu de valori, nici nu mai are rost să mai discutăm. Deci, de la început tot acest relativism nu duce nicăieri și n-are nici un fel de utilitate. Orice om rațional își dă seama că e un nonsens. O rațiune logică în filosofie duce spre necesitatea adevărului absolut, care trebuie să fie unul singur. Și acest adevăr absolut, evident nu trebuie să depindă de nimic altceva. Deci el trebuie să existe într-o unitate inerentă. Dar, ideea asta de adevăr absolut întră acum într-un fel de contradicție cu experiența senzorială. Problema aceasta în limba engleză s-a răspândit cu numele „one-many”. Acuma, problema unul și mai mulți, adică a unității raționale și a diversității experienței noastre senzoriale trebuie reconciliată. Adică trebuie să avem un sistem de gândire care să poată să rezolve, să explice pe de o parte unitatea tuturor lucrurilor și pe de altă parte existența diversității. Există o diversitate, simțurile noastre o constată. E un fapt, nu poți să-l negi. Aicea e o servietă, aicea e un pix, acolo este o altă entitate vie, acolo e un copac, acolo e un munte – e o diversitate a experienței mele senzoriale. Și această diversitate nu numai că există, ar trebui să și explic de ce există. Care este sursa și cauza existenței acestei diversități? În sensul ăsta școlile de filosofie s-au străduit din răsputeri să dea răspuns acestor întrebări, să explice pe de o parte diversitatea - care este un fapt al existenței noastre - într-un sistem metafizic al unității, adică cu alte cuvinte într-un sistem monist. Sistemul monist este sistemul care arată că realitatea e una singură în final, nu pot să fie două realități. Dacă sunt două realități atunci care dintre ele e adevărată? Una numai poate să fie adevărată. Și acest sistem metafizic se confruntă cu această problemă; orice sistem de filosofie serios se confruntă cu această problemă. 

Acuma, s-a încercat în diverse sisteme, dar care nu sunt metafizice, formularea unui monism. De exemplu materialismul este un monism, în sensul că explică unitatea unei singure energii și anume energia materială. Și se spune că aparent este o diversitate, dar de fapt este o unitate. Și servieta asta și ca și pixul ăsta și ca și entitatea vie și ca noi toți aicea și cerul și pământul și râurile și izvoarele și absolut tot este în ultimă instanță format din aceeași substanță materială. Și cu alte cuvinte este rezolvată această problemă a unității. Nu se explică însă cum de apare această diversitate, de ce apare această diversitate de forme materiale. De ce nu stă cumva într-o continuă nemanifestare a formelor sau într-un univers total aleatoriu al particulelor atomice sau subatomice care se  mișcă? De ce ajunge această materie să se reorganizeze în forme diverse? Acest lucru este o întrebare serioasă care nu-și capătă răspunsul în filosofia materialistă pentru că acolo nu apare nici un factor cauzal al generării de forme. Materialiștii nu știu să-ti explice de ce apare forma. Ei spun, da, într-adevăr, a fost o unitate inerentă, marea  explozie a întregului univers care era concentrat într-un punct inițial, infinitezimal. Toată masa universului era concentrată acolo, dar nu vorbesc de nicio varietate acolo, nu vorbesc de nicio sursă de forme acolo. Și după explozie, după ce totul a explodat, a început materia să se organizeze în diverse forme și au apărut formele prezente astăzi. Deci dintr-o unitate inițială a apărut o diversitate, o diversitate care se tot manifestă și care creează acuma dificultăți din punct de vedere sintetic în a o integra într-un concept unitar. E foarte dificil ca această filosofie să fie înțeleasă. De ce apare această diversitate? Apar acuma probleme serioase în a o resintetiza într-o unitate sau într-un concept unitar. Undeva, ceva e o lacună serioasă pentru că apare foarte greoaie această filosofie în a explica o cauză unitară fără forme și care se manifestă fără o cauzalitate a formelor într-o diversitate de forme. Nu există nicăieri un indiciu asupra unei surse a tuturor formelor, ceea ce numim noi informație: sursa informației care dă toate aceste obiecte diferite între ele, ca să fie diferite, să se comporte diferit, să aibă calități diferite, nu se regăsește nicăieri în punctul inițial al marii explozii, nu există nici un indiciu că ar exista acolo, undeva, nici măcar în fază latentă sau cumva înmagazinată această sursă inițială. Punctul infinitezimal nu are calități din punctul ăsta de vedere, n-are caracteristici care apoi să se manifeste. Abandonăm acest sistem (puteți să-l studiați mai în detaliu dacă doriți). Kant vine și într-adevăr afirmă (nefiind un adept al materialismului) își dă seama că această unitate nu se poate realiza în timp și spațiu pentru că această unitate presupune unitatea în timp și spațiu. Formele percepute de noi sunt mult mai diverse în timp și spațiu ca să putem să realizăm această unitate. De aceea spun că filosofia materialistă a avut o unitate în timp și spațiu o singură dată, înaintea timpului pentru că înaintea marii explozii timpul n-a existat; deci în afara timpului și a spațiului această unitate s-a realizat. Dar în momentul în care explozia a pornit, spațiul se dezvoltă (că asta e concepția big bang-ului), punctul inițial n-are timp și n-are spațiu definit (t=0 în momentul inițial și spațiul nu e definit, e infinitezimal, e adimensional) și el explodează, din motive necunoscute încă. De ce explodează și nu rămâne așa nu știe nimeni. Dar în fine, înghițim problema asta, explodează și materia începe să se împrăștie în toate părțile, n-are direcții preferențiale, nu există niște legi care să ordoneze preferențial atomii respectivi. În fine, explodează în toate părțile și în acel moment timpul începe să curgă. Ei numesc asta săgeata entropică (adică t devine diferit de 0). Săgeata entropică ce definește timpul este în direcția creșterii entropiei. Entropia era cea mai mică în acel moment și săgeata entropică a timpului începe să curgă ireversibil. Nu merge înapoi, merge tot înainte înspre această creștere a entropiei. Timpul începe să funcționeze, spațiul începe să se formeze și unitatea inițială începe să se piardă. Universul nostru actual se consideră că e finit, adică el e finit undeva, se termină la 15 miliarde de ani lumină pornind din centrul său. În orice caz e o cantitate finită de spațiu (anul-lumină e măsura spațiului – cât spațiu parcurge lumina în acea perioadă). Și acuma unii spun că universul e în expansiune, unii spun că e în contracție și sunt tot felul de păreri în direcția asta. Dar spațiul n-a fost la început, spațiul s-a dezvoltat. Nu întrebați ce-i aici. Unii vin și spun: bine, dacă universul e până aici, dar aicea, dincolo ce-i? Adică e ca o gălușcă care s-a umflat; dacă faci bile din aluat acolo la aragaz se umflă într-o gălușcă și poți să întrebi ce este în afară, dar aicea universul nu e o gălușcă. Universul definește spațiul și timpul în cadrul său, iar în afară n-are sens să pui întrebarea că ce este în afară, pentru că în afară nu este definită nici un fel de realitate. E un fel de a vorbi că el e ca o gălușcă, pentru că tu nu ai o perspectivă de a-l privi din exteriorul său. Există în cosmologia actuală variante de spațiu-timp și universul este conceput ca un tor sau apare într-o continuă expansiune și apoi se strânge, dar care conform cu Kant, nu asigură o reală metafizică pentru că sunt teorii speculate. Critica lui Kant este o critică serioasă a oricărui sistem metafizic pentru că el spune așa: neputând asigura unitatea timpului și a spațiului și aceasta nefiind experimentabilă pentru că noi nu constatăm unitatea în timp și spațiu, ci din contră, ce vezi tu acuma este diversitatea, asta vedem toți, vedem o diversitate, rațiunea noastră merge însă spre o unitate, altfel nu poți. Dacă nu ai o unitate în care să explici toate aceste lucruri, într-o realitate unică și totală, absolută atunci această diversitate n-ai cum s-o sintetizezi. Și din cauza asta Kant spune: nu poți să o vezi unitatea în timp și spațiu. Și atunci singurul loc în care poți să vezi această unitate e în mintea ta. Deci unitatea este nu a fenomenelor unitare, nu este unitatea fenomenelor senzoriale externe, ci este o unitate a universului care este de fapt înlocuită cu unitatea în conștiința filosofului. Filosoful, în conștiința sa, face această unitate, din rațiuni pure de unitate. Păi el n-o vede, experiența sa senzorială nu-i încurajează unitatea, credeți treaba asta? Pentru că nu e unitate. Moniștii, impersonaliștii de exemplu merg și ei pe această forțare a unității și spun totul e Brahman, totul e unic. Da, dar ei trebuie să facă diferențe. Practic, era și o glumă, un brahman impersonalist consuma un fruct și conform cu ideea monistă trebuia să-și mănânce fructul și mai departe să-și mănânce mâna  și mai departe să mănânce absolut totul pentru că totul e brahman și totul e unic și prin urmare nu mai are rost să faci nici un fel de diferențe între fruct și mână și alte lucruri. Nu poți trăi cu o asemenea filosofie. Un asemenea sistem filosofic este pur artificial în mintea ta, asta vrea să spună Kant. Adică unitatea pe care ar trebui s-o aibă universul și pe care n-o vezi, n-o experimentezi, o realizezi artificial în conștiința umană. Dar unitatea în conștiința umană spune Kant nu asigură cunoașterea științifică reală pentru că este un sistem pe care îl ai în conștiința ta, adică cu alte cuvinte l-ai speculat. Și prin urmare prin conștiința ta nu poți să spui că aceasta este cunoaștere științifică reală. De aceea sistemul acesta al unității care se bazează pe unitatea în conștiința umană nu poate să devină o adevărată știință, adică sursă de cunoștințe, pentru că acestea pot să vină numai din experiență, pot să vină doar dintr-o palpabilă sursă de cunoaștere sau de informație și nu dint-o unitate artificială creată din rațiuni pure. Înțelegeți? Acesta e argumentul lui Kant. Și cum experiența noastră senzorială, care este singura sursă de informație, este fizică și nu metafizică, adică ea este ancorată în lumea fizică și nu metafizică, înseamnă că orice fel de sistem metafizic este în esența sa bazat pe rațiuni pure, adică de unitate în conștiință și este din start invalid. Argumentele lui Kant au fost zdrobitoare pentru un sistem metafizic în stilul ăsta. Pentru că într-adevăr e clar acest lucru că noi nu percepem realitatea unității. Noi percepem diversitatea obiectelor fizice și prin urmare sursa experiențelor noastre senzoriale nu e metafizică, ea este fizică. Asta e singura sursă de cunoaștere pe care o are experiența noastră senzorială – percepția senzorială. Prin urmare, realitatea metafizică va rămâne mereu necunoscută. Asta e concluzia. 

Nici n-au mai încercat, după Kant nu au mai propus sisteme metafizice. Aicea a intervenit câștigul pozitivismului logic care și el afirmă ideea că nu putem să discutăm despre concepte metafizice pentru că acestea nu pot fi verificate prin experiență. Și atuncea n-are rost să vii dumneata și să vorbești despre absolut, despre conștiință, despre suflet, despre noțiuni care nu sunt verificabile – ăsta se cheamă principiul verificabilității. Dacă nu e verificabil, atunci este indeterminat, indecidabil. Nu putem spune dacă Absolutul e adevărat sau nu pentru că nu putem verifica. Și atunci n-are rost să vorbim despre el. Și pozitivismul logic ajunge să scoată din vocabular asemenea cuvinte. Și noi astăzi suntem sub influența pozitivismului logic, există școala de la Viena a lui Carnap, care într-adevăr are o mare influență și astăzi. De aceea observați că în literatura modernă științifică nu poți să vii cu termeni de suflet sau cu termeni de absolut sau de divinitate sau alte concepte de genul ăsta pentru că nu sunt verificabile prin experiența senzorială. Și atunci sunt suspectate ca fiind introduse din rațiuni pure. Și într-adevăr, pe baza argumentului lui Kant, toate sistemele metafizice propuse au fost respinse și astăzi nu mai avem o metafizică, o alternativă metafizică. Societatea noastră de astăzi nu mai are nici o metafizică. Mai există o metafizică a idealismului german; Hegel, Schelling, ei au o metafizică, dar este atât de abstractă, fără o soluție pentru viața omului încât a fost complet ignorată. Metafizica raționaliștilor, a lui Descartes și Leibniz, a fost zdrobită în totalitate și nu mai există o alternativă serioasă la un sistem metafizic.

Eh, acum să intrăm în domeniul ăsta al Vedāntei, care este metafizica vedică și care ca metafizică vedică știa despre aceste argumente. Acum 5000 de ani, când Kṛṣṇa-dvaipāyana Vyāsa compilează Vedānta-sūtra, el știa argumentele de tipul lui Kant. Kant n-a venit cu niște argumente noi în istoria gândirii filosofiei, Vyāsa știa argumentele de acest gen. Și într-adevăr, Vedānta-sūtra spune: nu poți construi o metafizică din rațiuni pure. Dar, hai să vedem cum ontologia vedică sau ontologia Vedānta pornește cu sistemul metafizic. Filosofia Vedānta pornește cu un sistem metafizic explicând mai întâi procesul cunoașterii. Și acest lucru este foarte important de știut. Astăzi, dacă ai vrea să propui o metafizică, nu poți să mergi și să propui mai întâi ontologia din rațiuni pure și după aceea îndemni epistemic oamenii să-ți confirme modelul. Mai întâi trebuie să faci epistemologie, să arăți de unde să poată să dobândească cunoștințe. Și, din punct de vedere epistemologic, filosofia Vedānta descrie exact modalitatea în care se realizează cunoașterea sau entitatea conștientă dobândește cunoștințe. Și anume, ideea de bază fundamentală este aceea că entitatea vie este conștientă în mod direct de o reprezentare mintală a obiectelor simțurilor. Acest lucru este intuitiv observabil de orice fel de persoană cu un minim de capacitate introspectivă și de altminteri este în consens cu argumentul lui Kant, care spunea că percepția noastră senzorială nu este realitatea, ci este o reprezentare a realității. Deci, în mod similar, dacă avem domeniul informal, domeniul experienței conștiente sau al conștiinței – acest domeniu al conștiinței este altul decât domeniul mintal, este domeniul în care se realizează experiența conștientă, domeniul cognitiv al experienței conștiente – acest domeniu are cunoașterea unui domeniu mintal. Ce cunoaște entitatea conștientă – faptul că avem o conștiință este un fapt pe care fiecare îl poate constata prin propria sa experiență, existența conștiinței nu cred că ar trebui demonstrată altora din moment ce ei pot să o constate prin propria lor existență – experiența directă însă a unei reprezentări mintale. În acest domeniu mintal apar imagini mintale care sunt experimentate direct de conștiință. Domeniul mintal este domeniul imaginilor mintale care se formează în interacțiunea cu domeniul senzorial. Domeniul senzorial este al percepțiilor obiectelor sau a experiențelor senzoriale din lumea fizică. Observați că această cunoaștere sau experiența conștiinței are loc indirect. Deci, ce cunoaștem noi? Avem o cunoaștere directă a minții și avem o cunoaștere indirectă a obiectelor realității fizice. Există obiecte în mediu și simțurile le percep. Ele se cheamă obiecte ale simțurilor. Simțurile noastre le percep, sintetizează o informație care se stabilește într-o imagine mintală. Imaginea asta mintală este experimentată de conștiință. Prin urmare este cunoașterea directă a cui, a realității? Nu, a minții. Asta cunoaștem noi direct, mintea. Imaginea minții este cunoscută direct și indirect lumea fizică – și bineînțeles, fiind indirect cunoscută, apare această suspiciune asupra incapacității de a cunoaște vreodată realitatea. Din start, dacă vreți un alt mod de a reprezenta același lucru, este prin așa numita teorie a reflexionismului. Teoria aceasta a reflexionismului apare în epistemologia vedică cu o analogie a unei reflexii care se poate forma. Sinele individual, subiectul cunoașterii, se numește pramata. Pramata este sinele individual, sinele conștient care cunoaște. El este subiectul. Sursa cunoașterii se cheamă pramana, ea e cea care se formează în minte. De aicea pramana este sursa cunoașterii care e planul mintal modificat, funcție de obiectul cunoașterii. Și sufletul cunoscător, sinele cunoscător e cel care experimentează planul mintal. Și comparația este aceea a unei raze de lumină. Această experimentare a planului mintal e ca și o lumină. Domeniul minții acționează ca o oglindă și sinele conștient e ca o lumină pe această oglindă care se reflectă. Ce reflectă ea? Reflectă obiectul cunoașterii, care se cheamă prameya. Cunoașterea validă este de fapt o reflectare a sinelui conștient in intelectul (mintea) care se modifică după forma obiectului cunoașterii. Experiența conștientă are loc ca obiect al cunoașterii, dar, din cauza reflexiei, imaginea este virtuală, nu este o realitate pentru că se formează prin această oglindă a minții. Și prin urmare noi nu putem avea într-adevăr acces prin experiența noastră senzorială în domeniul metafizic. Din motive de rațiune pură, nu putem să accedem în această metafizică. Nu prin rațiune pură se face acest lucru. 

Vedānta afirmă însă altceva, că această metafizică se poate experimenta doar prin contact cu o persoană realizată metafizic. Aceasta este singura metodă prin care sistemul metafizic poate fi accesat. Este ca și unul care are o experiență după care, adică după realizarea cunoașterii metafizice, nu mai are importanță metoda prin care respectivul a ajuns la această realizare. Este ca și unul care învață să înoate spre exemplu. Învață să înoate cu un învățător, are un contact cu o persoană care are această realizare, intrând în apă alături de acel învățător experimentând acea senzație a înotului după care, după ce a avut această realizare, această senzație, evident că apoi metoda prin care el a ajuns la această realizare sau condiția inițială nu mai au nici o importanță. Din punctul acesta de vedere, sistemul metafizic vedantist se bazează pe această clară condiție și anume că informația metafizică, cunoașterea metafizică nu se poate dobândi prin rațiune pură ci se dobândește prin contact cu o persoană metafizică, adică cu realizare în domeniul metafizic. Prin asocierea cu această persoană aspirantul poate ajunge sa cunoască și să experimenteze domeniul metafizic. De aceea, sistemul acesta vedic pune foarte mare accent pe tehnica de transmitere, care se numește guru-paramparā. Paramparā înseamnă succesiune, succesiune de guru; guru înseamnă învățător, profesor sau mai poate fi tradus persoană cu autoritate. De fapt sensul cuvântului guru, mot-a-mot tradus din sanscrită, înseamnă greu, adică o persoană cu greutate, dar nu cu greutate în sens corporal, ci greutate ca o autoritate în a vorbi. Gurul original este Vyāsadeva deoarece el a transmis toată cunoașterea spirituală vedică. 

Eh, acest sistem guru-paramparā este esențial. În momentul în care se întrerupe sau apare o abatere de la acest sistem metafizica vedică nu mai funcționează. Va fi tot așa de lipsită de conținut ca și orice alt sistem bazat pe rațiune, adică nu conduce la nici un fel de realizare spirituală și neconducând la nici un fel de realizare efectele sunt nule. Noi putem vorbi și specula despre metafizică cât vrem dacă în viața noastră practică nu se vede acest lucru. Dacă omul nu are o experiență clară, palpabilă a unei conștiințe în domeniul metafizic și o simte, adică are cu alte cuvinte o realizare spirituală, adică dincolo de lumea materială, atunci noi putem vorbi mult și bine aici și putem specula cât vrem și ne putem imagina cât vrem și putem inventa cât vrem, dar fără nici un rezultat pentru că oamenii nu vor avea nici un fel de realizare și în final studenții sau practicanții unui sistem vor spune: nu văd nimic în această direcție, sincer nu am nici un fel de realizare. Spre exemplu Mircea Eliade, el a recunoscut că sistemul lui de filosofie a fost pur teoretic și că a întrerupt practica spirituală fiind obligat să plece din India să se întoarcă în România în diverse circumstanțe și după aia restul vieții sale și l-a consacrat ca un cercetător teoretic, de unul singur în sisteme de religie, dar el n-a mai continuat practica. În tinerețe, el fusese într-o școală de filosofie, începuse o legătură prin guru-paramparā dar o abandonase și în final el recunoaște că el n-a mai avut nici un fel de realizare. Realizare înseamnă de a vedea adevărul și acea realizare se vede prin faptul că ți se schimbă viața. Cel care are o anumită realizare spirituală are o altă viziune, un alt comportament, o altă perspectivă și viața sa devine un succes pentru că scopul începe să se întrevadă: eliberarea de condiționarea materială. Prin asta se vede, cum zice și mânuitorul Iisus Hristos, se judecă după roade ceva. Păi care sunt roadele după care judeci un sistem metafizic: prin faptul că te duci spre eliberare sau nu te duci spre eliberare. Dacă nu te duci spre eliberare atunci înseamnă că sistemul nu funcționează. Și dacă nu funcționează atunci înseamnă că e nepotrivit. Și acest lucru se poate vedea foarte clar, mergi în direcția eliberării sau nu? Dar ce înseamnă de fapt sa fii liber? Înseamnă eliberarea de dependențele materiale, de identificarea cu corpul material și realizarea identității spirituale. Aham brahmāsmi: Eu sunt spiritual, în limba sanscrită. În Vedānta se cheamă concepția de viață Brahman, sau realizarea de sine: eu sunt suflet spiritual și nu un corp material. Atâta timp cât cineva se identifică cu acest corp, el este considerat un suflet condiționat, dar de îndată ce ajunge la stadiul de echilibru interior prin realizarea sinelui, el se eliberează de viața condiționată. Omul eliberat abandonează toate varietățile de dorințe pentru satisfacerea simțurilor corpului și își găsește plăcerea doar în sinele spiritual. E eliberat de orice lucru care l-ar putea lega de lumea asta. Vede cu aceiași ochi toate stările lumii materiale: câștigul și pierderea, faima și defăimarea, prietenia și dușmănia, fericirea și suferința. E mereu tăcut și mulțumit cu orice, nu-i pasă de niciun loc de ședere, este ferm în cunoașterea transcendentală și dedicat devoțiunii către Persoana Supremă.

Orice student, la începuturile practicii metafizice ar trebui să conștientizeze că e condiționat de corpul material. Starea de condiționare materială, starea de a nu fi liber ca suflet spiritual trebuie să o simți, nu trebuie să fii prea inteligent să îți dai seama de treaba asta. Evident că majoritatea populației astăzi, în era pe care o trăim, este total inconștientă de faptul că nu e liberă. Ei se luptă pentru o eliberare dar într-un mod al ignoranței spirituale, mai bine zis instinctiv și corporal, hedonist. Vor o libertate în a-și satisface tot mai mult corpul și dorințele materiale, dar nu obțin decât creșterea dependențelor materiale de tot felul: tehnologie, intoxicante, sex, jocuri de noroc, speculații financiare etc. și în ultimă instanță nu înțeleg de ce nu pot fi fericiți în această lume materială. Nu caută eliberarea în cunoaștere, nu în mod sistematic; ca un șoarece care stă într-o cușcă și încearcă așa haotic să iasă afară, fără să conștientizeze natura sa și să înțeleagă unde se află. Sau cum ar fi un deținut într-o celulă care plănuiește un plan de evadare. Există mai multe posibilități: unul să încerce haotic și unul mai inteligent. Hai să vedem unde suntem, unde am vrea să fim și cum putem să ajungem de unde suntem acolo unde am vrea să fim, în condițiile studierii unor fapte. Facem rost de un plan al închisorii, vedem unde sunt gardieni, vedem cât sunt de groase zidurile, putem săpa un tunel, putem să facem un plan și așa mai departe. Încearcă să înțeleagă mai mult, să adune cunoștințe ca să poată să ducă un plan la îndeplinire. Nu e suficient să strigi acolo: dați-mi drumul, nu sunt liber! Asta e ignoranță. În ignoranță poți să zbieri că nu ești liber, dar un om care cultivă cunoașterea transcendentală trebuie să ajungă la realizarea de sine. Acele cunoștințe adunate și realizate treptat te duc să vezi calea parcursă, pas cu pas te fac să îți dai seama unde am fost, unde sunt și cât mai am de mers până obțin țelul pe care mi l-am propus. Asta se poate vedea, oricine poate să vadă treaba asta. Acest lucru se poate obține prin acest guru-paramparā, adică e vorba de învățătorul care e cel ce predă sistemul metafizic studentului său. Vedānta este chintesența Upanișadelor. În cuvântul upaniṣad, ṣad înseamnă a ședea (limba română are multe rădăcini din limba sanscrită, sanscrita este limba mamă a limbii latine de exemplu, cum și lingviștii astăzi au stabilit) deci ṣad înseamnă a ședea, upani înseamnă a sta aproape de, a ședea aproape de, și se subînțelege de guru, pentru a fi instruit. Deci, upanișadele înseamnă acele cunoștințe care sunt date studentului care stă aproape de un guru, care vede realitatea sau adevărul. Acea realitate, la rândul ei, se realizează de către student în contact, în asociere cu gurul său, cu învățătorul său. Observați că această cerință e unică pentru orice sistem metafizic autentic din lume. Aicea sistemul este aparte, tipic aparte în metoda în care pornește depășind argumentul lui Kant, care era cunoscut în antichitate. Dacă eu am o reflexie doar a obiectelor percepute, eu nu cunosc realitatea, sursa aceasta eu nu am cum s-o cunosc, atunci evident că din experiență nu am cum să ajung la metafizică și rațiunea pură ea însăși, prin conceptele ei, n-are cum să creeze un sistem dincolo de propria existență. Într-adevăr, din motive de rațiuni pure nu avem cum să creăm nici un sistem metafizic, dar sistemul metafizic se transmite dintr-o altă sursă. Cunoașterea metafizică apare dintr-o altă sursă, autoritativă; o persoană care a ancorat acuma în realitatea metafizică, prin ea informația se poate aduce direct, deductiv, adică prin sistemul paramparā. 

Eh hai, ne oprim azi aicea. Ce vreau data viitoare să facem? Să intrăm un pic în detalii. Sistemul acesta, deși e aparent clar, o să vedem că întâmpină anumite dificultăți în interpretare. De ce există două școli? O să vedem în ce măsură una este incompletă. Școala asta impersonalistă, ea este o interpretare incompletă a metafizicii vedice și o s-o discutăm în detaliu data viitoare, o să vedem la ce renunță școala impersonalistă și o să vedem alternativa școlilor personaliste. Există patru școli personaliste și respectiv a cincea, care face o sinteză din ele. Am discutat și cu voi și în urma discuției au rezultat multe semne de întrebare legate de varietatea acestor școli care pot crea confuzii în rândul oamenilor, chiar și acelora care acum citesc diferite literaturi. Apar tot felul de autori cu diverse tratate de Vedānta și creează acuma o tulburare pentru cel care e prima dată în domeniul respectiv: ce deosebire este între școlile respective. Și mi-am propus să lămurim odată pentru totdeauna. Nu e simplu de lămurit și în sensul ăsta singuri ați avea mari dificultăți și v-ar trebui poate mult timp ca să vă lămuriți care e deosebirea între școlile respective. Și sunt aicea nuanțe diferite de filosofie, dar care nuanțe duc în cele din urmă la concluzii total diferite. Aparent ele sunt reconciliabile sau sunt indistinctibile, dar în final diferențele sunt uriașe, gigantice așa încât vreau să lămurim o dată ideea personalistă vizavi de cea impersonalistă. Propunerea mea este să vă îndreptați asupra școlii personaliste și o să vedem în ce măsură interpretarea personalistă este consistentă cu Vedānta-sūtra originală a lui Vyāsadeva și în ce măsură ea se verifică în practică. În practică se poate verifica prin propria experiență a fiecăruia, în măsura în care sistemul acesta vedic va putea fi experimentat de fiecare. 

Dacă sunt acuma întrebări, o întrebare generală poate sau vă manifestați un alt interes, aveți o altă curiozitate.

Întrebare: Ce este Absolutul fără formă?

R: Ideea de absolut fără formă este într-adevăr indescriptibilă și școala aceasta impersonalistă, care este școala lui Śaṅkarācārya, ea și afirmă faptul că nu are rost să descrii Brahman, deci Brahman nu se poate descrie în cuvinte pentru că nu ai ce să descrii. Și în al doilea rând, fiind impersonal nu are rost să faci nici un fel de ritual religios pentru că n-ai cui: Brahman n-are urechi să te audă, n-are gură să-ți răspundă, n-are natură personală să realizeze ce se întâmplă. Brahman este existența fără nici un fel de formă, absolută, care este în eternitate. Școala impersonalistă are însă o grămadă de breșe sau o grămadă de inconveniente în ceea ce privește filosofia. Cum s-a ajuns aicea însă? O să explic un pic de istorie. Veda însăși explică cum apare școala impersonalistă. Interesant acest lucru. În Purane se explică apariția școlii impersonaliste. Hai s-o luăm mai de la zero. Sistemul vedic, el are mai multe trepte. Treapta întâi se numește karma-kāṇḍa. Treapta a doua se numește jñāna-kāṇḍa. Și treapta a treia se numește upāsanā- kāṇḍa sau bhakti-kāṇḍa – devoțiunea pură în iubire transcendentală. Oamenii nu pot să acceadă la treapta finală câtă vreme sunt în starea de condiționare materială. Este o stare așa de exaltată, de elevată și pură în conștiință transcendentală încât apare de neatins. Oamenii, fiind condiționați de dorințe materiale, sunt înclinați în primă fază să urmeze karma-kāṇḍa; karma-kāṇḍa înseamnă un sistem de ritualuri religioase pentru satisfacerea simțurilor. Asta e ceva foarte simplu. Toată lumea înțelege că are nevoie să mănânce, are nevoie să se îmbrace, are nevoie să locuiască, îi trebuie o familie, îi trebuie copii, îi trebuie casă sau una sau alta, are nevoi. Și asta e din totdeauna, nu numai acuma. Toți își doreau bunăstare, un copil, o familie, voiau să ajungă regi, voiau să ajungă împărați, voiau să ajungă în planetele cerești, aveau tot felul de dorințe; omul are o multitudine de dorințe în lumea asta materială. Toate acestea se puteau satisface prin ritualuri, spre deosebire de astăzi când metodele sunt altele. Metoda vedică nu e să furi, metoda vedică e să ceri celui superior care îți poate da. Astăzi nu cere nimeni nimănui, astăzi te duci și-ți iei că nu e al nimănui, totul e al nimănui și atunci, dacă ai nevoie de energie, te duci și o iei: din pământ, din Lună, din stele, din Soare, de unde vrei. Ăsta e azi sistemul nostru. Dar sistemul vedic încuraja satisfacerea nevoilor prin cerințe adresate ierarhiei cosmice, culminând cu Persoana Supremă. Și pentru aceasta se făceau ritualuri religioase, sistemul funcționa foarte bine, ritualul era bun și primeai tot ce voiai. Partea asta însă avea un scop și anume să te lămurească de faptul că în ultimă instanță viața asta scurtă de plăceri senzoriale, corporale nu duce la rezolvarea adevărată a problemei vieții tale, care este eliberarea de condiția materială de viață, de răul ciclului nașterii, bătrâneții, bolii și morții. Că degeaba mănânci mai bine și dormi mai bine și ai familie mai mare și ești mai bogat, că nu ești liber. Și unul care e inteligent își dă seama că de fapt el nu și-a rezolvat problema. Având mai mulți bani, având mai mulți dependenți, având o familie mai fericită el nu și-a rezolvat problema condiționării sale. Și atuncea cei care erau mai inteligenți, după ce își satisfăceau cumva simțurile materiale și vedeau zădărnicia tuturor lucrurilor, într-o stare mai frustrată a existenței ajungeau în fața căii jñāna-kāṇḍa. În această fază ei realizau natura lor spirituală și-și puneau probleme mai filosofice. Stai un pic, ce se întâmplă, asta-i toată viața mea, ăsta e tot scopul vieții mele? Și atuncea afla lucruri transcendentale. În istorie, datorită descalificării, pentru că istoria merge în ere ciclice – este era întâi, trece prin era a doua, trece în era a treia, trece în era a patra și apoi din nou în era întâi -  eh, lucrurile merg tot mai prost din eră în eră, intenționat merg mai prost, merg mai prost din motive de experiență, e o lege cosmică aici. Experiența pe care noi o trăim în această lume materială este a nașterii și a morții: naștere, creștere, descreștere și moarte și iară naștere, creștere, descreștere și moarte și așa mai departe.  De ce? Ca să putem percepe timpul care ne condiționează. Entitatea vie percepe condiționarea asupra sa, care o să vedem e legică. Însă, în decursul timpului s-a întâmplat că acest sistem religios materialist karma-kāṇḍa a devenit abuziv și în general ăsta este un lucru care se întâmplă previzibil în orice practică religioasă materialistă. Ciclul se repetă pe perioada de viață a universului, cei care erau angajați în rituali sacrificiale începuseră să folosească aceste ritualuri într-un mod abuziv. Scopul inițial era acela de a-și satisface nevoile senzoriale de bază câtă vreme exista totuși un interes înspre eliberare, câtă vreme exista un interes totuși de a practica sistemul vedic în etapele lui așa cum a fost el inițial conceput. Eh, însă dacă lucrurile nu merg în direcția scontată atunci ele sunt inutile pentru realizarea spirituală. În karma-kāṇḍa, oamenii cereau, primeau, dar erau și învățați că trebuie să își mai înfrâneze poftele care nu au limite și prin urmare nu merge acest lucru la nesfârșit. Datorită degradării erelor, oamenii au devenit materialiști și ateiști și nu mai aveau nici un alt interes decât să folosească sistemul ritualist ca pretext pentru a sacrifica animale fără nicio restricție, ca să mănânce cărnuri, ca să facă ospețe și sărbători. Peste tot erau abatoare iar uciderea animalelor devenise trăsătura dominantă a societății. Din acest motiv a apărut Buddha. Domnul Buddha apare ca o manifestare a Divinității Supreme pentru a predica nonviolența (ahiṁsā) și eliminarea suferinței vieții prin controlul simțurilor și un stil de viată etic. Un abuz similar este menționat și în Vechiul Testament, în cartea prorocului Isaia, chiar în primul capitol. Acolo, Domnul își arată nemulțumirea și condamnă jertfirea animalelor de sărbători. Citiți tot capitolul, e cutremurător. Domnul le spune că e sătul de arderile de tot ale berbecilor și de grăsimea vițeilor, urăște lunile cele noi și praznicele lor care I-au ajuns o povară și nu le mai poate suferi. Își întoarce ochii de la ei când își întind mâinile și oricât de mult s-ar ruga El nu ascultă pentru că le sunt mâinile pline de sânge. Mai târziu, Isus Hristos de-asemenea a condamnat ferm practica uciderii animalelor în templul din Ierusalim. Din păcate, adepții creștinismului și astăzi perpetuează practica violentă a omorului de animale. Buddha vine cu filosofia lui budistă care se adresează ateiștilor vremii care nu credeau în Dumnezeu și duceau o viață violentă și imorală. Oamenii abandonează sistemul vedic și se angajează în budism, urmând principiile nonviolenței și a disciplinei morale, care sunt de fapt pașii preliminari în a urma o cale a realizării de Dumnezeu. Astfel, budismul este o filosofie care respinge doar aparent Veda, ca să-i oprească pe demonii vremii să justifice uciderea vacilor sau a animalelor pe baza textelor din Vede. Budismul te face însă să îți reiei interesul înspre un comportament etic și să parcurgi primii pași înspre realizarea de sine. În felul acesta i-a determinat pe ateiștii vremii să creadă în Dumnezeu sub forma Domnului Buddha, care așa cum am spus este o încarnare a lui Dumnezeu. Domnul Buddha este de fapt emblema teismului pentru cei cu înclinație ateistă. Nu poți să faci nici un progres spiritual câtă vreme duci o viață violentă bazată pe ucidere. Înseamnă că nu vezi sufletul spiritual în toate ființele vii. Și a urmat apoi o restabilire a Vedelor inițiale prin școala lui Śaṅkarācārya. Din cauză că budismul era foarte răspândit, și budismul ca filosofie e impersonalist, Śaṅkara vine și înlocuiește conceptul de śūnya, de vacuitate din budism, cu Brahman și descrie o filosofie vedică de fapt, dar care o interpretează în stil budist, adică Brahman devine śūnya din budism și toată Vedānta este interpretată în stil budist. Budismul mai rămâne azi răspândit în alte țări din Asia, cum ar fi China și Japonia. Evident că cei care cunoșteau Veda l-au văzut întotdeauna pe Domnul Buddha ca o manifestare camuflată a lui Dumnezeu. Deci, atât Domnul Buddha cât și Śaṅkarācārya au predicat principiile preliminare ale Vedelor într-un mod adaptat vremurilor respective pentru a restabili autoritatea originală a Vedelor. Budismul însă nu conceptualizează ideea de suflet etern. Nu există suflet în budism, o dată cu moartea corpului sufletul se anihilează undeva într-o vacuitate care nu se știe ce este, nu se descrie niciunde dacă tu mai ai o conștiință după moarte sau nu. Și în materialism nu există suflet. Sistemul vedic, din contră, el spune că sufletul rămâne pe veci și prin urmare această identitate a mea va rămâne pe veci existentă pentru că sunt parte personală existent eternă a Adevărului Absolut. Scopul a fost ca după acea școală impersonalistă, ea să fie abandonată de celelalte școli personaliste și așa s-a întâmplat în istorie. Acesta este un plan care s-a întâmplat, de restabilire pe durate de mii de ani, în aceste cicluri cu care se confruntă existența materială. Impersonalismul este o variantă convenabilă de transcendentalism, este cea mai primitivă formă de transcendentalism și se bazează pe niște texte din Upanișade care descriu Brahman ca neavând formă, ca neavând varietate, ca neavând nici un fel de calități, dar acestea se referă doar la calitățile materiale. Într-adevăr Brahman n-are nici o calitate din lumea materială, el n-are culoare materială, n-are gust material, n-are formă materială, n-are nimic din toate astea, dar nu înseamnă că nu le are în spiritual. Și o să vedem ce înseamnă culoarea spirituală, forma, gustul, varietatea spirituală: e cu totul altceva. Deci din punctul ăsta de vedere impersonaliștii afirmă – și o să discutăm în detaliu în prelegerea viitoare – care este filosofia, pe ce se bazează ea și care este explicația mai didactică care se dă în a susține filosofia aceasta numită vivarta-vāda (vivarta – iluzie; vāda – teorie), care este filosofia tipică impersonalistă. Ea se mai numește și Māyāvāda, adică impunerea naturii iluzorii (māyā) a lumii materiale. Pe scurt, Brahman este fără varietate. De ce percepem însă acuma varietatea? Din cauza unei iluzii, ca un fel de magie. Noi trăim acuma o magie, un fel de miraj, o irealitate de fapt care acuma se impune asupra noastră și trebuie să ne dezbărăm de această irealitate și atunci ne vom elibera în Brahman. Asta este pe scurt ideea școlii impersonaliste. Dar în momentul când ne eliberăm în Brahman nu mai există diferență între sufletul individual și Sufletul Suprem. Noi ne considerăm persoane diferite acuma pentru că suntem sub energia iluzorie a transformării mistice, magice a lui Brahman. 

Întrebare: În ce mod sistemul vedic este verificabil, adică nu este doar un sistem al rațiunii pure? 

R: Sistemul vedic este verificabil prin experiența proprie pe care o are studentul în momentul când practică cunoașterea pe bază de guru-paramparā. 

– Dar studenții pot să aibă o conștiință diferită.

R: Păi da, e vorba de o realizare; e ca și unul care învață să înoate. Cineva poate să spună: domnule, eu am citit niște materiale, acolo se arată stiluri de înot, le-am studiat, le-am citit. Sau un bebeluș care stă în leagăn și citește cursuri de mers. El nu merge încă, e prea mic să meargă și citește cursuri de mers, teorii, tot felul de teorii: să mergi mai legănat, să mergi mai săltat, pot fi tratate peste tratate. Dar bebelușul degeaba le citește pentru că el n-o să meargă niciodată. El trebuie să se dea pe mâna unui părinte, sau a unei bone, un educator care să-l ia de mână și să facă cu el exerciții de mers. Eh, în momentul în care face acele exerciții de mers are o realizare practică asupra problemei și atunci poate să spună în cunoștință de cauză: sistemul funcționează, e verificabil sau nu. De aceea e mare deosebire față de sistemele metafizice europene, acelea nu se bazau pe nimic de genul ăsta. Sau cum e cu un instructor de înot, nu poți să înveți să înoți fără un instructor care se află lângă tine și care stă și el alături, poți să ai o realizare, ce înseamnă înotul. Și după ce ai o experiență poți să-ți dai seama, poți să spui altuia dacă a fost bun sau n-a fost bun, ai învățat să înoți sau n-ai învățat să înoți. Poți să spui atuncea: da, am verificat sistemul, funcționează. Bineînțeles că aicea reticența poate să apară în a găsi acea persoană de încredere care să fie guru. Asta e toată școala. Dar asta e atâta de bun simț ca și astăzi. Ea se bazează pe tradiție. Tradiția este singura care sădește încrederea în a alege o școală sau nu. Tradiția este fundamentală. Și astăzi e la fel. Te-ai înscris la școala din Timișoara, la Politehnică și nu la altă școală privată nu știu unde, probabil din cauză de seriozitate. Domnule, de ce nu ai făcut nu știu ce universitate privată, obscură, care nu știu cum se cheamă; probabil că omul judecă păi ce e cu ăia, că sunt de un an de zile dar s-ar putea să nu fie acreditați. Ce înseamnă acreditați? Că nu sunt recunoscuți de alții. Vezi că s-ar putea să nu fie serioși, n-au tradiție. Deci tradiția este un fapt fundamental care te face să sădești încrederea. Vedeți, tot sistemul acesta metafizic se bazează pe relații interpersonale. De fapt, dacă stăm și judecăm mai adânc, o să vedem că toată existența noastră în ultimă instanță este determinată de relațiile pe care le avem cu persoanele din jur și nu cu obiectele din jur, cu persoanele din jur. Cineva ar putea să spună: ai două sisteme în față, cum vorbesc la cursul meu de sisteme vii. Ai un sistem fizic și poți să spui care e poziția mea în acest univers: este dată de relația mea cu apartamentul meu, cu televizorul, cu automobilul, cu garajul, cu baia? Tu poți să spui care este descrierea sistemului tău. Dacă vrei să descrii un sistem  cartezian mecanicist atunci poți să spui care sunt coordonatele și relația între corpul tău și apartament, mașină, calorifer, centrala termică, pomii din jur și așa mai departe. Dar de fapt, dacă ești mai inteligent îți dai seama că nu asta descrie poziția mea în lume. Poziția mea în lume este intersecția, dacă vrei vectorială, între relațiile cu persoanele pe care le am. Și atunci acolo descrii, începând cu toate persoanele pe care le cunoști. Toate se intersectează la un moment dat și-ți dă un punct în existență, ca un vector care se însumează și la un moment dat îți dă o rezultantă. Ce relații ai cu părinții, ce relație ai cu prietenii, cu vecini, cu cunoștințele, cu colegii de servici, cu colegii de școală și așa mai departe; această sumă generată a relațiilor care le ai sau nu le ai, sunt de un fel sau altul, îți determină punctul existenței tale.

– Dar atunci relația cu Divinitatea?

R: Ea este o rezultantă a celorlalte. Pentru că în ultimă instanță toate aceste persoane sunt parte din Divinitate. Noi toți suntem parte din acea Divinitate. Dar ca să conștientizezi acuma relația cu Divinitatea e foarte greu în faza condiționată. Oamenii, majoritatea nu au relații cu Divinitatea direct. Cu Divinitatea nu poți să ai relații direct, cu Divinitatea numai relații indirecte putem avea la început pentru că noi nu suntem în faza transcendentală în care contactul e direct, cel puțin nu majoritatea oamenilor. Deci suntem într-un complex de relații. Și atuncea ca să stabilim relații metafizice, mai întâi trebuie să avem contact cu o persoană metafizică. Ca să poți să faci o știință medicală trebuie să ai un prim contact cu un medic, dintr-o școală autorizată. Și acela îți dă o primă noțiune despre anatomie, boli, rămâi în preajma lui și așa se face și astăzi orice fel de cunoaștere. Orice fel de școala se face pe principiul acesta, indiferent de domeniul ei. Nu poți să stai singur acasă și să studiezi medicina și să-ți pui după aceea pe ușă titlul de medic, că nu ți-l recunoaște nimeni și nici n-ai vreo realizare cu adevărat a disciplinei respective. Sistemul acesta metafizic este însă în general mai dificil de abordat datorită unor handicapuri psihice. Oamenii au o mare problemă de a aborda sistemul vedic datorită unor handicapuri psihice. Pentru că presupune o anumită stare psihică și anume presupune o anumită maleabilitate psihică care intră în contradicție cu falsa noastră identitate, intră în contradicție cu orgoliul personal, cu infatuarea, cu ambiția pentru propriul succes personal, cu egoismul. Asta face ca și oamenii de știință astăzi inteligenți să aibă o reticență, pentru că dobândirea cunoștințelor din partea altei persoane presupune o anume stare psihică la adresa sa, adică o anumită calitate a umilinței, care este grea și dureroasă pentru cei cu orgoliul mare. Orgoliul este boala noastră cea mai grea pe care o avem astăzi. Toți suntem foarte orgolioși și asta este un mare, mare handicap. Aroganța, fudulia, toate sunt conducătoare spre ignoranță. Noi sesizăm aroganța și la alții și nu ne place. Și vedem că o persoană arogantă totdeauna va avea dificultăți în a crea o relație personală în această privință, între maestru și discipol. Și din acest motiv sistemul nu pare atrăgător. Asta îi face și pe oamenii de știință să nu accepte ideea unei metafizici personaliste. Chiar și cei care intră într-un sistem metafizic și acceptă ideea unei divinități, ei o concep impersonal. Pentru că dacă ar concepe-o personal ar trebui să își definească relația față de acea divinitate, ceea ce e foarte greu, pentru că relația nu poate să fie decât de umilință, din moment ce accepți Divinitatea. Nu poți să te îmbățoșezi în fața Divinității pentru că atuncea nu-i în regulă. Trebuie să accepți că e șeful. Și-n fața șefului trebuie să stai mai umil un pic, de-aia e șef. Eh, asta nu prea place multora. Asta e singura problemă. Altminteri, logic, el ajunge la concluzii că într-adevăr e ceva dincolo de lumea asta, trebuie să fie ceva, nu-i totul ce pare, dar nici așa că-i personal că atuncea trebuie să facem ceva și atuncea nu poți așa să fii tu șef acolo, el e șeful. Și ca orice fel de relație deja se schimbă lucrurile. Unora nu le convine treaba asta pentru că ei vor să fie șeful, ei vor să dicteze. De aceea spun că presupune cultivarea unor stări pe care unii o recunosc că sunt superioare celor de aroganță. Cei care sunt aroganți în general nu sunt fericiți, aroganța nu-ți dă fericire. Aroganța, ea nu duce în relația cu cealaltă persoană la o satisfacție, aroganța este mai mult semnul frustrării și a nefericirii; atuncea când ești arogant atuncea îți vine să rănești pe ceilalți, dar aceasta nu-ți creează satisfacție și nu ești mulțumit. Și se și vede, psihologia persoanelor care sunt frustrate și din cauza frustrării devin violente în diverse forme, până la a deveni psihopați, criminali în serie; e tot o formă de frustrare dată de aroganța egoului material, dar care nu-i fericește. Ei suferă în continuare, n-au nicio soluție.